Uneori, toată răutatea asta a noastră mă seacă de puteri. O simt pe umeri, o simt în piept cum mă apasă, o simt prin vene cum încearcă să-și facă loc; o simt în cerul de amiază și în suflarea vântului de peste mii de acoperișuri. Și mă sufocă.
Suntem răi. Hrănim orgolii, trăim pentru dispute înflăcărate care nu ne aduc nimic bun, nimic tangibil care să ne însenineze sufletul. Suntem într-o continuă goană spre nimic, scuipând venin în stânga și în dreapta.
Văd răutate fără sens între membrii aceleiași familii, văd copii ascunzându-și privirea tristă de furia părinților îndreptată atât unul spre altul, cât și spre ei. Văd răutate fără margini între cei ce pretind că se iubesc, văd agresivitate verbală, șantaj emoțional, violență fizică între două suflete ce poate, cândva, au fost de aceeași parte a baricadei.
Văd răutate față de cei mai puțin norocoși decât noi, față de cei ce au pățit un necaz sau altul; „bine i-a făcut”—cine ești tu, să judeci?
Văd un râu de răutate ca o smoală densă ce ne cuprinde gleznele și parcă nu ne vom mai putea elibera niciodată. Și cu ce rămânem din toate astea? Din vorbe aruncate fără cap, din pumni, și palme, și vânătăi pe suflet? Nici măcar noi înșine nu ne mai rămânem.
Suntem răi, și ne întrebăm de ce ni se întâmplă lucruri rele. Suntem răi și nu conștientizăm ce e mai important. Nu știm, în nenorocirea noastră, că oamenii sunt importanți, nu a avea dreptate; că sufletul e important, nu avuția; că adevărata fericire stă într-un zâmbet și-o îmbrățișare, și-n oamenii ăia care odată și-odată nu vor mai fi.
Suntem răi și singuri, și nu vedem.
