Sub Stelele Tăcute, Laura McVeigh – Amintiri fără glas

Sub stelele tăcute, de Laura McVeigh a ajuns la mine sub formă de carte călătoare, de la o persoană dragă mie ce recomandă lecturi cu substanță al căror ecou îți rămâne în minte mult timp după ce ai trecut de ultima pagină. Și dacă nu mă înșel, primul nostru contact a fost chiar pe marginea recomandării acestei cărți, ceea ce o face să fie cu atât mai specială!

RECENZIE SUB STELELE TĂCUTE

În anumite călătorii nu am vrea să plecăm niciodată. Și totuși, ne ducem. Ne ducem pentru că trebuie, pentru că sunt singura formă de supraviețuire. Aceasta este călătoria mea, cea pe care nu aș fi vrut să o fac vreodată. Dar am făcut-o. Ceva a supraviețuit. Unele lucruri nu pot și nu vor fi uitate. Călătoresc cu noi până la capăt.

M-am regăsit nu o dată în această carte—și nu prin prisma dramelor trăite de personaje, ci prin încercarea de a evada din realitate, doar pentru a putea pune un picior în fața celuilalt. Au fost dăți când mi-am creat lumi paralele în care am lăsat părți din mine ce se destrămau încet, să existe separat de mine, ca o altă inimă legată la cea originală ca la un aparat de oxigen. Știu cum e să vorbești cu oameni care nu mai sunt, doar pentru a le împrumuta tăria de a trece peste, atunci când tu nu o ai; știu cum e să simți cum bucăți de suflet îți sunt desprinse de trup, să simți că mori câte puțin cu fiecare secundă ce trece, dar totuși, să respiri viață!

Și este uimitoare natura umană care, chiar și atunci când nu mai ai nimic și pe nimeni, când te plimbi prin lume cu sufletul gol și doar cu cerul deasupra capului, te împinge să nu renunți; să pui un picior în fața celuilalt, doar pentru tine, într-un egoism și o delăsare de sine total antagonice. Afsana, eroina ce a fost aproape de sufletul meu pe tot parcursul poveștii, merge înainte cu pași de plumb în timp ce își așterne viața pe hârtie, cuvânt cu cuvânt; și la fiecare virgulă sufletul îi sângerează, dar încă se agață de pomi, de soare, de aer, de tot ce a pierdut.

Am învățat să exist cu atât de puțin – atât de puțină hrană, somn, dragoste… Am redus totul la esențial pentru a putea să supraviețuiesc și atât, renunțând la orice alt balast. Nu este bine să ai nevoie de lucruri.

”Migozarad”—am învățat asta târziu în viață, trecând prin chinul inconfundabil al incertitudinii că cerul va mai fi cândva senin. Dar totul trece; câteodată lin, ca un pârâu de munte ce se strecoară unduitor printre pietre mici și netede, dar de cele mai multe ori ca un șarpe de apă tulbure ce se năpustește la vale din vărful unei stânci, ridicând nori de abur și amestecând ordinea lucrurilor. Așa se derulează și evenimentele din existența scurtă a Afsanei, ca un șuvoi neiertător ce vrea mereu mai mult, ce vrea să înghită spirit și dorințe și dor.

Problema refugiaților a fost, este și va fi mereu una ”spinoasă”; deși nu ar trebui—spunem noi. Dar nu cunoaștem mereu ambele părți ale problemei. Ceea ce se întâmplă în taberele de refugiați nu ar trebui să se întâmple niciodată; acei oameni ce nu mai au nimic, ar trebui să ajungă într-un loc în care să nu se mai teamă. Însă resursele sunt limitate (de ce am da banii pe oameni, când am putea construi cartiere rezidențiale?), personalul puțin și supra-muncit, țările care vor să ajute sunt reticente… Suntem tot mai puțin umani, dar acesta este adevărul. Și cel mai crunt este atunci când îți este frică de proprii semeni.

Mă întrebam cum era să poți intra și ieși de câte ori voiai din problemele unei țări, să treci prin ele pur și simplu, ajutând cum puteai și simțind recunoștință sau vină fiindcă nu era vorba despre viața ta.

Am încercat să cunosc această carte cu toate cotloanele sale, și ea m-a cunoscut pe mine. Am călătorit împreună de-a lungul șirurilor de munți, pe calea ferată, printre orașe și sate ca niște hăuri căscate larg de om și războiul din el; am plâns, ne-am mirat, am înjurat și am închis coperțile cu zgomot; am trăit. Am trăit încă o viață.

Acolo, sub cerul nesfârșit, brăzdat de stele tăcute și de constelații, simt că drumurile noastre nu sunt chiar fără niciun rost.