Cuprins
„Nici o privire” a lui José Luís Peixoto este o carte care inițial te lasă fără cuvinte. Scrisă extrem de poetic, cu rânduri țesute din tumultul interior al celor mai profunde simțiri, această scurtă capodoperă mi-a trezit sufletul la viață pe întreg parcursul lecturii.
Viața de la sat prezentată între copertele galbene este una departe de așteptările inițiale; pe lângă treburile de peste zi se remarcă trăirile fiecărui personaj conturat cu măiestrie din condeiul scriitorului, trăiri puțin spus cosmice.
Recenzie Nici o privire
Acțiunea repetată peste generații ca o metaforă complexă ce pune în centru viața cu toate suișurile și coborâșurile sale te lasă tânjind după mai mult, sperând că omul va învăța din greșeli, din obsesii, din sângele care-i curge prin vene, din violența care pare a-și găsi mereu drumul către suflete oarbe.
Însă destinul, acest balaur cu 7 capete care ne urmărește pe toți, are alte planuri prea bine definite ca o fărâmă de ființă trecătoare să îi poată pune bețe în roate. Așadar, traiul de toate zilele merge în cerc, continuu; nimeni nu are scăpare.
Totul începe și se termină cu Iosif—un monument în carne și oase al ciobanului care șade și cugetă la toate cele, cu privirea aruncată peste întreaga sa lume de la înățțimea dealurilor pe care își paște mioarele. Acest dans al omului cu viața este când mare învolburată, când deșert lin cât vezi cu ochii—dar niciodată o mișcare fluidă, previzibilă.
Binele și răul, bucuriile și suferințele fiecăruia ne sunt împărtășite pe rând, autorul creând legături între fiecare emoție trăită pe parcurs, legături ce vor dăinui peste decenii. Deasupra tuturor, Diavolul face și desface, binecuvântează și rânjește cu subînțeles, așa cum îi stă bine unui diavol. Paralela făcută aici mi-a plăcut enorm, și dacă îmi veți călca pe urme, o veți observa și voi cu ușurință.
Nu este deloc simplu să „povestești” ceva din această carte, pentru că este o scriere despre suflet. Iar cum căile sufletului sunt unele greu de parcurs, rândurile așternute pe hârtie în „Nici o privire” sunt cu atât mai dificil de digerat, de descâlcit și de înțeles de către fiecare, pentru propria inimă.
Cartea s-a „așezat” în mine după zile bune, și chiar și acum am momente când mă gândesc la complicatele căi ale umanității explorate în scurtele capitole ale lui Peixoto. Relațiile dintre oameni pe cât de simpli, pe atât de complecși în simțire mi-au rămas în minte drept stindarde care ne definesc. Căci nu există doi oameni la fel, dar când vine vorba de dragoste și ură, reacțiile născute din adâncurile noastre urmează aceleași căi.
Deși cartea nu se mai găsește, vă invit să o urmăriți și să o adăugați bibliotecii imediat ce apare. Este un volum la care merită negreșit să te întorci iar și iar.
