Împărăteasa Orhidee, Anchee Min – O floare printre spini

Împărăteasa Orhidee este o duologie prin intermediul căreia am devenit eu însămi, pentru un timp, nimeni alta decât ultima împărăteasă a Chinei. Anchee Min relatează povestea lui Tzu Hsi încă de la primul său contact cu Orașul Interzis și până la ultima suflare dată pe tronul Dragonului. Ambele cărți sunt captivante și m-au ținut cu sufletul la gură până la sfârșit! Descrierile sunt absolut minunate și te aduc exact acolo, pe aleile marelui Oraș Interzis, admirând natura luxuriantă a grădinilor înconjurătoare și arhitectura de o frumusețe răpitoare a palatelor. Cărțile au apărut la editura Polirom în colecția Top 10+ și însumează 992 pagini în care poți explora în voie Curtea Imperială a Chinei așa cum era ea la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin ochii ultimei femei ce a deținut regența.

Stau precum un bujor care înflorește în lumina dimineții. Rochia mea e un amestec de multe nuanțe de roșu. Purpuriu intens brăzdat de galben, culoarea vinului împestrițată cu crem, culoarea caldă a levănțicii diluată până la tonuri albăstrii.

RECENZIE ÎMPĂRĂTEASA ORHIDEE

Povestea lui Tsu Hsi, denumită și împărăteasa Orhidee, este una în care oricine are o șansă la măreție și posibilitatea de a-și făuri propriul destin, nu însă fără a întâmpina pericole și a fi pregătit să facă sacrificii pentru a-și împlini visul. Orhideea se ridică din mizeria unui trai de pe azi pe mâine și ajunge în centrul Orașului Interzis, într-o lume pe care o crezuse imposibil de atins. Zidurile impunătoare și vastul oraș pe care le păzesc o întâmpină cu ale sale cutume și reguli de neclintit, disciplina fiind la baza acestui imperiu necruțător.

Lumea mea a fost un loc exasperant al ritualului, unde singura intimitate posibilă era numai în mintea mea. Nu a trecut o zi în care să nu mă simt ca un șoarece care scapă din încă o capcană.

Întreaga viață la curte se scaldă într-o dualitate continuă: viață și moarte, fericire supremă și deznădejde înnăbușită, posibilitatea de a avea totul la picioare în detrimentul libertăților personale. Orhideea nu contenește să guste din tot ceea ce înseamnă statutul de consoartă imperială, într-un ospăț dulce-amar pe care ajunge să îl stăpânească cu o îndemânare înnăscută.

Când soarta îi surâde în sfârșit, aceasta își asigură un loc lângă împărat, devenind nu doar amanta acestuia, ci și confidenta, secretara și sfătuitoarea lui. În aceste timpuri de răstriște, când imperiul este decimat de doleanțe venite de pe meleaguri străine, răscoale și vechi ciocniri de orgolii, tânărul împărat al Chinei găsește un aliat de nădejde în Orhideea. Contrar datinilor și regulilor impuse de curte, preferata Dragonului se detașează de idealul de concubină creat de-a lungul secolelor și devine propria sa persoană, reușind astfel să mențină vie dorința și atenția împăratului.

De-a lungul vieții sale în Orașul Interzis, Orhideea adaptează povețele mamei sale la propriile nevoi și este în același timp atât ca lemnul moale, maleabilă și deschisă la nou, cât și ca lemnul tare, făcând față presiunilor de la curte cu o putere interioară de invidiat. Tsu Hsi are parte de două regențe presărate cu suferință și tristețe în timpul petrecut la curte, incapacitatea de a salva imperiul din mâinile străinilor doborând-o la pământ de fiecare dată când aceștia mai câștigau o bucățică din pământul trudit de mâinile poporului său. Deși Orhideea a avut o influență majoră în istoria Imperiului Chinez, tot ceea ce a făcut a fost ascuns după un paravan de umilință și manipulare voalată a tronului—în acele vremuri nu exista o altă cale pentru o femeie de a se implica în conducere, fie ea chiar și împărăteasa regentă. Inteligența ei s-a dovedit a fi una nativă, încercând constant să se perfecționeze și să învețe tot ceea ce se putea despre îndatoririle de la curte. A trecut mereu cu capul sus peste lipsa de considerație a bărbaților aflați la cârmuirea Chinei și peste neîncrederea venită din partea unui popor pentru care sacrificase totul, având drept unic scop asigurarea un viitor imperiului și oamenilor săi.

Când eram doar o fetiță, mama m-a povățuit: „Învață să fii un lemn moale, Orhideea. Din lemnul moale se sculptează statui ale lui Buddha și ale zeițelor, pe când din cel tare se fac scânduri pentru sicrie.”

TU CE AI FI DISPUS SĂ SACRIFICI PENTRU MĂREȚIE?

Lipsită de posibilitatea unei vieți împlinite în adevăratul sens al cuvântului, lipsită de cunoașterea unei iubiri ce transcende carnalul, cea care urma să fie ultima împărăteasă a acestui antic imperiu își îndreaptă eforturile spre susținerea fiului său în obținerea și păstrarea puterii. Această din urmă îndeletnicire se dovedește a fi extrem de necruțătoare cu spiritul lui Tsu Hsi; împărăteasa este consumată continuu de un foc lăuntric mistuitor: un dor de sine, de fiul pe care l-a născut dar nu este al ei întru totul, de dragostea și pasiunea de mult pierdute.

N-a mai rămas nimic din fata care a venit la Peking în lumina posomorâtă a unei dimineți de vară, acum zece ani. Ea era naivă, încrezătoare și curioasă. Ea era plină de tinerețe și de sentimente calde și gata să încerce viața. Anii petrecuți în Orașul Interzis au format o cochilie deasupra ei, care cu timpul s-a întărit. Istoricii o vor descrie drept crudă și fără inimă.

„Practicând actoria pe scena vieții”, Orhideea reușește să pună stăpânire chiar și pe cele mai întunecate teritorii din adâncul propriului sine; acest lucru o ajută să depășească obstacole fără număr și să iasă victorioasă în nesfârșita luptă pentru putere. Pe tot parcursul poveștii, împărăteasa Orhidee se află într-un veșnic conflict cu sine însăși, în adâncul ființei sale conturându-se mai multe personaje ce nu își găsesc locul: mama, femeia, amanta, prietena. Orhideea nu poate fi nici mai mult, nici mai puțin decât împărăteasa Chinei, titlu ce nu lasă loc de nimic altceva. Sacrificarea celorlalte euri este dureroasă, dar necesară atât timp cât puterea Orașului Interzis este în mâinile ei.

Mă întreb dacă a meritat totul. Oare ce fel de viață ar fi trăit Orhideea dacă ar fi fost lăsată să aleagă, odată ce a pătruns tainele orbitoarelor ziduri ale Orașului Interzis? Ar fi dat măreția pe fericire, pe iubirea împărtășită cu un muritor de rând și pe liniște sufletească nemărginită? Eu cred că da!

Atunci când am intrat pentru prima oară în Orașul Interzis, nu m-a îndoit deloc de aspirația mea de a trăi aici. Acum, însă, îmi părea și mai rău de ceea ce pierdusem și de ceea ce-mi fusese luat – libertatea de a hoinări, dreptul de a iubi și, mai presus de toate, dreptul de a fi eu însămi.