Grădina cu fluturi, Dot Hutchison – Oameni cu Aripi Frânte

Grădina cu fluturi este una dintre acele cărți ale căror coperți ți se lipesc strâns de mână și nu le mai poți închide până ce nu ai întregul deznodământ la picioare. Adevărul e că nu mai citisem de mult timp un thriller captivant, care să își țeasă cu grijă suspansul în juru-mi fără a-mi da de știre. Fiecare detaliu este atât de bine executat, încât mă văd pusă în fața dorinței oarecum macabre ca această carte să fie ecranizată cât mai curând; imaginația mea dorește confirmarea marilor ecrane și cred cu tărie că ar fi un film excelent! Cartea a apărut în cadrul editurii Herg Benet, cărora le mulțumesc pentru colaborare și pentru că mi-au făcut-o cunoscută, face parte din colecția Passport și promite o împletire de suspans și simțire pe parcursul a 304 de pagini minunate.

RECENZIE GRĂDINA CU FLUTURI

Grădina cu fluturi ne prezintă un concept de frumusețe nou, lugubru, plăsmuit de o minte acaparată de propria viziune fantastică asupra realitații create detaliu cu detaliu în cadrul unei vieți duble ieșite din tipar. Evenimentele expuse pot sta cu ușurință lângă faimoasele cazuri de crime în serie dezvăluite publicului de-a lungul timpului, acest caz particular având, pe lângă latura fictivă, un potențial imaginativ de proporții. Acțiunea este cât se poate de cinematică, iar acesta este unul dintre punctele forte ale unei istorisiri ce dorește să te aducă efectiv în centrul ei.

Tărâmul labirintic al Grădinii este construit pas cu pas în mintea cititorului, conturându-se tot mai bine, aproape palpabil, cu cât povestea își desfășoară firul roșu al misterului. Stilul literar mi-a adus aminte de Alias Grace—discuțiile purtate cu un participant la eveniment după ce totul a luat sfârșit, personajul-cheie feminin puternic, greu de citit, cât și încărcătura emoțională a relatărilor contribuind la o paralelă între cele două. Mi-a plăcut felul în care Maya își aduce aminte totul, jonglând cu istorisiri din toate cele trei vieți ale sale: cea de copil căruia soarta nu i-a surâs câtuși de puțin, de adolescentă independentă, și nu în ultimul rând, cea de Fluture în lumea Grădinarului. Astfel, în jurul personajului se creează imaginea robustă a unui puzzle pe care trebuie să îl pui cap la cap pentru a-ți da seama ce anume se ascunde în spatele cortinei.

Chiar și când alegeam să nu ne împărtășim viețile de dinainte de Grădină, aveam o intimitate împreună. La bine și la rău—mai ales la rău—eram Fluturi. Aveam ceva irevocabil în comun.

Grădinarul este un sociopat aparte, ce dorește să imortalizeze frumusețea într-un mod cu totul inedit. Metamorfoza victimelor în Fluturi este o adevărată operă de artă, fiecare dintre ele ajungând parte integrantă a Grădinii mai devreme sau mai târziu; aceasta ajunge să le răpească trupul, sufletul, precum și întregul lor trecut. Totul se petrece într-o complicitate greu de imaginat, Grădinarul dorind ca moștenirea clădită în mai bine de 30 de ani să nu se piardă mult timp după ce el nu va mai fi.

Lucrurile frumoase au o viață scurtă, îmi spusese prima dată când ne-am întâlnit.
S-a asigurat așa cum a putut de asta, apoi s-a luptat să le ofere Fluturilor lui un soi straniu de nemurire.

Suspansul te acaparează treptat, sădind în același timp idei și sâmburi de îndoială în mintea ta cu cât parcurgi tot mai multe pagini; elementele-cheie sunt presărate din loc în loc cu o eleganță de invidiat, pe tot parcursul poveștii, făcându-te să vrei tot mai mult de la fiecare capitol.

La un moment dat cred că intrasem prea adânc în lumea din Grădină, deoarece sfârșitul mi-a părut o idee prea rapid executat, după ce mai bine de trei sferturi din acțiune s-a petrecut într-un ritm bine definit. M-am rupt cu greu din îmbrățișarea Grădinii, din mijlocul naturii abundente și a micului Iad care se dorea a fi un Paradis sinistru; poveștile Fluturilor și esența personalității fiecăreia dintre victime m-au urmărit cu mult după ce mi-am apropiat palmele în gestul suprem de înțelegere a tuturor celor petrecute acolo—am închis cartea și am lăsat în urmă aripi frânte, cu promisiunea că povestea lor va fi auzită mai departe.

Și au plecat așa la război, punându-și nădejdea în stelele cu mii de ochi că vor veghea noaptea, din turnurile lor de azur, asupra florilor… The Valley of Unrest, Edgar Allan Poe