Confesiunile Leoaicei, Mia Couto – Fiara din Noi

Confesiunile leoaicei, de Mia Couto este o carte ce depășește așteptările. Am ales să o adaug pe lista mea de Reading Challenge de anul acesta, reprezentând o nuvela cu acțiunea petrecută în Africa. Deși este relativ ușor de citit, nu este la fel de ușor de digerat. Am avut nevoie de câteva zile pentru a procesa întreaga poveste și a o întoarce pe toate părțile, înainte ca aceasta să își lase amprenta finală în mintea și sufletul meu. Cartea a apărut la Editura Polirom și însumează 201 de pagini pline cu acțiune și simțiri pe care sper să le trăiți la intensitate maximă.

RECENZIE CONFESIUNILE LEOAICEI

Numai departe de cei vii femeile din Kulumani găsesc dragoste împărtășită: asta mă învăța mama.

Într-o societate patriarhală, femeia rămâne constant în umbra bărbatului, cu toate că întreaga lume este clădită pe umerii și din pântecele sale. Fără drept de apel și deseori tratată ca un animal, ea însăși devine unul; încet dar sigur, se contopește cu spiritul aprig al leoaicei într-un dans nebun și imprevizibil. Confesiunile Leoaicei tratează dintr-o perspectivă extrem de directă și crudă locul și drepturile femeii într-o societate în care aceasta este doar o unealtă, un obiect uitat în colțul camerei. Deși își poartă stigmatul cu umilință, focul interior hrănit de generații întregi tinde să pună stăpânire pe ea tot mai des și animalul iese la suprafață.

Într-o lume plină de praf de pușcă și sânge inventam neauzite jocuri. În acel ascunziș nocturn am învățat să râd pe dinăuntru, să țip fără glas, să visez fără vise.

Neînduplecată, leoaică este hotărâtă să își ia teritoriul înapoi din ghearele omului, acest rege fără coroană ce i-a cotropit pământurile și s-a autoproclamat stăpân. Lupta dintre om și animal se poartă nu doar în afara gardului de protecție, în junglă, ci și în adâncul ființei tuturor personajelor. În interiorul fiecăruia sălășluiește frica de a fi învins, de a fi devorat în întregime de animalul care stă la pândă. Mereu vigilentă, fiara așteaptă ocazia oportună pentru a lovi și a obține controlul.

Relatat din două perspective, într-o paralelă filozofică a relației vânător-vânat, firul poveștii se desfășoară fluid spre deznodământul inevitabil. Vânătorul și vânatul apar în acțiune atât ca om, cât și ca animal, lăsându-te să îți pui câteva întrebări existențiale în legătură cu propria-ți natură umană. Cred că asta mi-a plăcut cel mai mult în Confesiunile leoaicei: că te face să te întrebi, cu fiecare pagină, dacă nu cumva paragrafele alea sunt și despre tine.

Ca să poți uită atât de mult, ar fi trebuit să nu fi trăit niciodată.

În 200 de pagini scurte, Mia Couto reușește să contureze în culori extrem de vii lumea din Kulumani. Întreaga comunitate are o inimă pe care aproape că o auzi bătând, cartea fiind bazată pe fapte adevărate. Gândul că acești oameni și întâmplările lor au existat undeva pe linia spațiu-timp a Universului mă face să mă înfior. Dar lăsând la o parte leii junglei și atrocitățile petrecute într-o cultură mai mult decât diferită față de ceea ce cunoaștem noi, povestea este presărată cu elemente familiare ce vă vor intriga.

Plină de trăiri contradictorii, de speranțe și vise deșarte și de relatările unei realități crude, Confesiunile leoaicei pot fi, într-o anumită măsură, confesiunile fiecăruia dintre noi. Vă invit să le răsfoiți în intimitatea și căldura propriului colțisor de citit și aștept viziunea voastră asupra acestei cărți.

Orice sfârșit e un început, spunea Adjiru Kapitamoro. Dar nu și acest sfârșit. Acesta este deznodamantul  absolut, prăbușirea ultimului cer.