Răsfoiam fără rost misterioasa Carte a Destinului într-o zi de vară, când, pe nesimțite, printre paginile ei a început să se contureze un chip. Nu mică mi-a fost mirarea când un ochi de hârtie mi-a ațintit privirea, ca o tornadă verde din calea căreia nu poți fugi. Ușoară ca un fulg a fost atingerea degetelor mele pe fața ta încă difuză, căutând să te știu, să te aflu, să mi te însușesc; nu fără teamă însă!
Înfrigurată, răsfoind mai departe cu răsuflarea tăiată, am trecut cu hotărâre prin ziduri de piatră clădite cu strășnicie, prin nori roz de letargie ce mă trăgeau molcomi spre dulceața lor ca de vată pe băț, prin mări învolburate și reci—într-un târziu, ți-am dat de urmă. Ți-am prins privirea, și mâna, și cu ea sufletul. Atât de ușor te-ai desprins din carte atunci, de parcă nici n-ai fi fost himeră cu o secundă-n urmă; și te-am găsit fără să te caut, și te-am vrut fără să vreau; și ți-am întins o peniță de aur și am devenit amândoi scriitori—eu pe pagina din stânga, tu pe cea din dreapta—în marea Carte a Destinului.
Povestea noastră e una, și e plină de necunoscut—dar vai, cât de bine este să te am drept coautor!
