Al Nostru Este Cerul, Luke Allnut – De la Naștere la Moarte e Doar un Singur Pas

Fiecare viață are cursul ei, iar ce se întâmplă între cele două puncte fixe ale existenței noastre nu poate prevede nimeni; ne naștem, copilărim (sau nu), ne maturizăm (sau nu), ne îndrăgostim (o dată, de două, de nouă ori) și alegem să ne trăim viața așa cum credem mai bine. Doar că atunci când intervine haosul, dând peste cap planuri, visuri și așteptări, rămânem încremeniți. Cu atât mai mult când haosul nu ne pune nouă viața în pericol, ci a celor dragi. Iar când în ecuația cu o necunoscută, Y este sănătatea copilului tău, totul riscă să se năruiască, de parcă viața ta ar fi avut mereu picioare de sticlă, și tu abia acum ai aflat.

Uneori, iubirea vine din cele mai neașteptate locuri. Oamenii nu își dau seama cât de tare îți pot frânge inima.

Al nostru este cerul te aruncă într-o vâltoare de evenimente și simțiri, făcându-te să crezi că nu vei mai putea ieși la liman pentru a lua o gură de aer. Deși nu am copii, cartea, apărută la editura Herg Benet, a reușit să mă transpună în pielea personajelor, și am trăit întreaga lor dramă cu sufletul strâns. Aceste evenimente nefericite nu le doresc nici celui mai mare dușman, și sunt alături de toți cei care au trecut prin asta.

RECENZIE AL NOSTRU ESTE CERUL

Trăim ca și cum am fi nemuritori, și ne împărțim cu prudență zâmbetele, momentele tandre, ”te iubesc-urile”, crezând cu tărie că mereu va exista un ”mâine”. Dar viața te surprinde în mii de feluri, și nu întotdeauna în mod plăcut. Iar noi, oameni din carne și os, sfidăm cu naivitate amenințările ei tăcute, tragem de timp inutil, pierdem clipe prețioase cu lucruri fade și suntem prea obosiți să trăim. Și doar atunci, când sfârșitul nostru sau al lor, celor apropiați, ne-a lovit deja în moalele capului și nu mai e nimic de făcut, ne trezim din reverie și începem să alergăm; să strângem clipe, îndesându-le în buzunarele prea mici ale sufletului, să prindem cât mai multe priviri și să ne scăldăm în lumina, poate ultimă, a unui zâmbet drag, să oferim iubire, și înțelegere, și inimă. Atât cât se mai poate. Cât mai e timp—o săptămână, o lună, un an.

Acela fusese înaintele nostru. Înaintele nostru minunat.

Iar apoi, sunt cei ce profită de chinul acestor oameni care trec prin iad. De la șarlatani ce promit vindecare rapidă prin metode neinvazive, la lipitori emoționale ce așteaptă momentul propice pentru a te curăța de bani, în disperarea ta de a salva o viață. Au fost prea multe cazuri, și încă mai sunt, iar atâta timp cât se vor îmbolnăvi oameni, acești hoți de speranță nu vor dispărea. Te întrebi cum poate face cineva asta? E simplu; crede că nu i se poate întâmpla și lui. Și revenim la credința că suntem mici Highlanderi ce mișună pe pământ și au totul sub control—chiar și moartea. Dar balanța universului stă de veghe; fiți fără grijă, în spatele cortinei, acești oameni plătesc.

Al nostru este cerul trateaza subiectul sensibil al copiilor diagnosticati cu boli pe care corpul lor micuț nu le poate învinge. Întregul proces de asimilare a informației că un părinte îi va supraviețui copilului său este unul dintre cele mai dureroare lucruri prin care poate trece un om vreodată. Și cred că este, poate, singura instanță în care nu suferim din egoism atunci când cineva se stinge din viață. Știind că acea flacără abia aprinsă nu va ajunge să ardă ca o torță, luminând tot mai multe suflete în jur, este deconcertant. Totul pare nedrept, apar întrebări fără răspuns și relațiile cu cei din jur, mai mereu, încep să scârțâie.

Prozaicul mă ucidea, de fapt. Felul în care lucrurile care cândva sclipeau acum putreziseră.

Statisticile spun că majoritatea părinților care pierd un copil se vor despărți. Mereu m-am întrebat de ce, căci totul pare mai ușor atunci când ai alături un om ce ți-a poposit în suflet și-i cunoaște toate cotloanele întunecate. Să fie asta limita după care nu mai poți împărți totul? Să fie un altfel de greu, față de cel din ”la bine și la greu” din jurămintele de iubire? Nu îmi pot explica. Știu doar că durerea naște frustrări ce se transformă-n monștri. ”Oare puteam să îl salvez?” ”Oare i-am otrăvit corpul prin modul de viață cu care l-am obișnuit?” ”Dacă nu aș fi făcut lucrul X în momentul Z, ar mai fi fost în viață acum?” ”Pote că nu m-am implicat mai mult.” ”Trebuia să îi ofer mai multă dragoste.” ”Tu nu te-ai implicat destul, niciodată nu erai prezent!” și tot așa, la nesfărșit, ritualul de a găsi un vinovat sapă în carne vie și distruge tot ce a mai rămas în picioare.

Dar poate așa trebuie, ca totul să se facă una cu pământul, pentru ca tu să poți clădi o nouă viață pe fărâmele celei vechi. Iar Al nostru este cerul ne arată că se poate, nu înainte însă de a ne sensibiliza în fața vremelniciei vieții, trăgându-ne de mânecă și îndreptându-ne în direcția bună; spre soare, spre zâmbet, spre ”nu lăsa pe mâine ce poți face azi”. Spre inimi deschise, oricât de mare ar fi teama de necunoscut. Căci asta e tot ce ne rămâne, și ce rămâne din noi—clipele.

Uneori, să îți spui povestea este singurul fel în care poți rămâne în viață.