Mi-e sufletul copac cu frunze aspre
Ce mor agale-n toamna de pe urmă;
Nu am nici cuiburi, nici deasupră-mi astre—
Nu am nimic—doar o manta de brumă.
Și mă-mpresoară liniștea pustie
Aici, pe-un deal sărac de nicăierea,
Și-aștept înfrigurat ce va să vie—
Un ultim foșnet, iar apoi, tăcerea.
Dar în coroana gândurilor goale
Se înfirip-o tresărire mută
Ce cântă despre noi cu-atâta jale,
De vânturi vechi ce bat o tot ascultă.
Să fie oare ăsta începutul?
Renaște-om goi din ramuri vitregite?
Făcut-am, oare, pace cu trecutul
Prin mii de bătălii nemărginite?
De mi-ai răspunde în ecouri goale
Și-ar fi aievea cânturile ceții,
Poate c-aș zăbovi în văi domoale,
Să te aștept în roua dimineții.
Dar în năluci de fum dispare visul
Și Viața mi se-arată trecătoare;
M-așteaptă să mă-ntorc la el, Abisul,
Odată cu natura care moare.
~Inefabil
––––
photo @Katalin Szarvas
