Te uită, cad castanele, iubite,
Ascultă trecerea de anotimp, de dor,
Acoperă-mă cu un pled de ore mute
Și hai să-mi spui povești în dormitor.
Este septembrie din nou în noi, iubite—
Din primăvara-mi grea n-a mai rămas nimic,
Și ne-ndreptăm spre ierni și mai tăcute
În care nu voi mai avea ce să-mi mai zic.
Aprinde soarele în asfințit, iubite,
Și lasă-mă cu el să mă-mprejor;
Până la vară ne-om găsi cele pierdute
Prin patima de frunze care mor.
—Inefabil