Cuprins
Deși nu am auzit numai lucruri bune despre volumele scoase, se pare că am ales bine prima carte citită de la acest autor. Viața invizibilă a lui Addie LaRue m-a purtat prin timp și spațiu alături de personajele principale într-un mod firesc, aproape melancolic.
Titlul mi-a trezit tristețe, dar după ce am aflat întreaga poveste mi-aș fi dorit să fiu ea. Cu tot cu sacrificiile adiacente acestui trai fără sfârșit.
Recenzie Viața invizibilă a lui Addie LaRue
Scopul vieții este s-o trăiești. Am crezut mereu asta și, cu toate că nu mi-a fost dat să cutreier lumea-n lung și-n lat până acum, am realizat că a trăi nu este egal cu a trece prin viață ca gâsca prin apă.
Adeline știe asta, o simte prin toți porii, și nu se va mulțumi cu viața simplă din satul ei natal, cu o existență de soție și mamă care trudește zi lumină doar pentru ca la răsăritul soarelui să o ia de la capăt.
Dar ce poate face o fată ca ea pentru a evada din strânsoarea mrejelor destinului? Deși tatăl său o învață câteva lucruri pe care „o fată nu ar trebui să le știe”, nici acesta nu este de partea ei în totalitate atunci când decide că nu se va mărita niciodată.
Nu-i mai rămân decât zeii, ai luminii sau ai întunericului, duhuri care cutreieră pământul luând ființe vii sub aripa lor și promițându-le eternitatea, în schimbul a „mici” dovezi de loialitate.
Addie nu credea vreodată că își va lega viața de un duh al întunericului, însă disperarea și-a spus cuvântul. Sute de ani mai târziu, aceeași Addie cu același chip de domnișoară, deja „așezată” într-un trai pe fugă, văzuse întreaga lume și trăise mii de momente alături de oameni ce nu și-o vor aminti niciodată.
Singura amprentă lăsată de ea de-a lungul timpului este în artă, fiind muză neștiută pictorilor, scriitorilor și muzicienilor, o femeie niciodată descoperită pe de-a-ntregul, mereu ascunsă de un văl de mister.
Până când cineva își aduce aminte de ea, și totul se schimbă.
Deși se adaptase destul de bine acestui mod de a trăi, Addie, cu fărâma de umanitate rămasă în ea, își dorea mereu ceea ce nu avea: o familie, un prieten, un partener. O comunitate căreia să aparțină.
Omul nu va fi niciodată mulțumit cu ceea ce obține de la viață, iar „Viața invizibilă a lui Addie LaRue” nu face decât să-mi întărească acest crez. Dorința ei de a nu duce o viață comună, însă de a nu plăti un preț foarte mare pentru împlinirea ei mi s-a părut exact descrierea tipică pentru „vreau lumea la picioare pe un cent”.
Să trăiești secole la rând, să te poți mișca nevăzută, să locuiești neștiută oriunde dorești, să citești biblioteci întregi de cărți în timp ce ești martor marilor descoperiri ale lumii îmi pare de neprețuit. Și mi-a plăcut enorm ideea!
Suntem meniți să fim uitați și existența noastră pe pământ înseamnă doar o clipă în marea schemă a lucrurilor. Timpul trece peste toți și toate, lăsând ruine în urma sa dar construind noi și noi minuni în această lume. Bucuria prezentului este tot ce ne rămâne, și poate că ar trebui să prețuim momentul de acum mai mult decât o facem.
