Mi-a fost îngrozitor de teamă să citesc IT, sau Orașul bântuit, cum este editat la noi. Văzusem câteva secvențe din noul film, și nu mi-a mai trebuit să aud de carte. Dar nu a trecut mult timp, și mi-a fost recomandată JFK 22.11.63 cu mențiunea că ar trebui să citesc IT înainte, pentru a cunoaște orașul și locuitorii săi.
Astfel am pășit cu pași tremurânzi în Derry, dând pagină după pagină și sperând ca nimic să nu apară din întunericul scării interioare sau de după ușile închise în miez de noapte. Până m-am relaxat. Cum am făcut asta?
RECENZIE IT, STEPHEN KING
Am înțeles destul de rapid că în IT al lui Stephen King este vorba de un concept al Răului universal. Un rău care pornește din noi și se materializează în afara noastră. Un miraj pe care îl putem învinge cu îndeajuns de multă încredere în noi și în posibilități greu de conceput.
Într-adevăr, este o carte sângeroasă, cu scene horror care ți-ar ridica părul de pe ceafă într-un cinema. Dar am ales să mă concentrez pe mesajele dintre rânduri și pe acea „slice of life” pe care King ne-o prezintă intercalată cu elementele de groază de domeniul fantasticului.
Derry e un loc cu adevărat…special. Răul s-a cuibărit aici de vreo 2 secole și paranormalul iese din tipare în toate întâmplările inexplicabile dintre granițele orașului aflat în continuă creștere. Rata criminalității e la cote înalte, copiii dispar cu zecile în fiecare an, iar odată la 27 de ani întunericul din oameni devine mai vâscos, mirosul de sulfur din aer e parcă mai pregnant, și începe să plouă cu victime.
Ca un monstru care se trezește din hibernare, IT și tentaculele sale pline de urât acaparează orașul pentru a se hrăni. Foamea Răului din Derry depășește mereu orice așteptări, și nimeni nu poate face nimic pentru a schimba asta. Locuitorii acestui oraș par a fi cel puțin orbi la tot ce se întâmplă, trecând cu vederea evenimente care ar face orice tabloide din orașele vecine să bubuie.
Fenomenul de „galmour”, de iluzie forțată, această ceață lăsată pe ochii și mințile celor ce privesc fără să vadă ororile ce colcăie pe străzile din Derry este extrem de bine integrat în poveste. Am văzut-o ca o paralelă la societatea actuală, o societate care întoarce capul și închide ochii în fața unor fapte abominabile.
Ce mi-a plăcut foarte, foarte mult în cartea asta este că Stephen King și-a pus geniul la lucru pentru a contura un adevăr universal valabil: nimic nu poate sta în fața imprevizibilului și a acelui curaj nebunesc care ne curge prin vene în copilărie. E un curaj aproape magic. Chiar și în sufletul unui copil abuzat vei găsi o rază de soare cu care acesta își „tratează” rănile. Iar asta e de ajuns pentru a învinge orice întuneric, în special atunci când razei tale de soare se alătură încă 6.
Abuzurile emoționale și fizice la care sunt supuși cei 7 mici eroi ai poveștii sunt groaznice, și veți suferi alături de ei pe măsură ce le aflați povestea. Răul din Derry parcă îi urmărește la orice pas, dar asta nu va face decât să le cimenteze prietenia în relații de neclintit și să le deschidă ochii în fața realității pe care trebuie să o înfrunte.
Curând, nu vor mai putea distinge paranormalul de realitate, acea graniță fină fiind singura care îi poate scăpa din ghearele lui IT. Și ce faci când ai crescut deja, și ai lăsat tot ce-i magic în spate, transformând posibilul în imposibil și uitând jumătate din copilăria care te-a marcat?
Întoarcerea personajelor principale în Derry este marcată de evenimente personale care sapă în carne vie, viața lor urmând să nu mai fie la fel niciodată. Știind acest adevăr de neclintit, se regăsesc unul pe altul și pornesc într-o aventură ce ține să oglindească ultima dată când au fost împreună.
Vor avea destul din ceea ce îi face atât de speciali pentru a învinge Bestia din Derry și din ei înșiși? Este de ajuns să crezi cu tărie în ceva? Rămâne de văzut.
Sfârșitul cade în extrema fantasticului destul de rapid, secvențele cinematice ducându-te în acele lumi despre care putem doar să ne întrebăm dacă sunt acolo, fără a primi un răspuns până în ceasul ultim. Și poate nici atunci. Cine știe?
Metafora Țestoasei este magnifică, mintea mea a recreat-o înglobând întreg universul, toate lucrurile văzute și nevăzute, într-un vârtej din praf de stele. Cât despre fața adevărată a răului, aceea este una pe care o știm cu toții prea bine: cu totul alta pentru fiecare dintre noi, dar fără îndoială schimonosită de furie, de ură, de urât.
IT m-a adus mai aproape cu un pas de cunoașterea geniului lui King, iar pentru asta sunt recunoscătoare. O carte care îți aduce aminte că nu trăiești doar pentru a mânca și a dormi. O carte care îți aduce aminte că există lucruri mult mai rele în lume față de toate neajunsurile de care ne plângem constant. O carte care ne împinge să luăm atitudine, să ne ridicăm și să dăm cu pumnul în masă ori de câte ori Răul își face simțită prezența.
Cu teamă, cu voce tremurândă, dar cu un curaj nemărginit îi putem spune „Ajunge!”, iar el se va da cu un pas în spate în fața acestei îndrăzneli. Pentru că e nevoie doar de o mână de oameni care spun NU, pentru a da curs unei schimbări radicale.
