Din mamă-n fiică, în bucătărie – Povestea unei pasiuni cu iz de vară

Dintre toate moștenirile ce au ajuns din timpuri vechi în timpuri noi, din bucătării mici și sărăcăcioase în bucătării moderne și luminoase, și inevitabil, în mâinile mele, darul pregătirii bucatelor îmi este cea mai dragă comoară.

Încă mi-o amintesc pe străbunica din Dobrogea, mică și gârbovită, cum ne ademenea cu turte coapte pe plita scundă de lângă pat. Le făcea mereu atunci când punea de pâine, iar noi o iubeam pentru asta! Avea un castron mare în care frământa de zor, cu mâinile-i încercate, aluatul perfect, pe care-l așeza cu grijă într-o formă rotundă, bătută de vreme.

Ne uita Dumnezeu privind-o și sporovăind pe pragul casei, așteptând ca răsplata cu gust de fericire să fie scoasă din cuptor și să întingem cu lăcomie în sosul de roșii cu ardei copți din ceaunul așezat în bătătură, pe pirostrii înalte. De la ea am prins drag de aluaturi, de mirosul care inundă cameră atunci când cresc întreit în cuptor, de mâini și șorțuri pline de făină și de dragoste frământată cu orele. Și de atunci, tocănița de ardei copți cu sos a căpătat superputerea de a vindeca orice durere-aș fi avut vreodată, fie ea în suflet sau în trup.

DE LA INIMĂ LA INIMĂ

Iar bunica, draga de ea, a moștenit vechile pirostrii și magia cuptorului de aur—un cuptor din lut galben ca soarele în care se coceau mereu bunătăți. Dar vremurile erau altele, iar bunica deja folosea forme diferite pentru cozonaci și pentru pâine, forme de prăjituri mai mici sau mai mari și forme de biscuiți cu margini zimțate sau vălurite ce dădeau naștere tuturor visurilor noastre dulci. De la biscuiți șprițați la uscățele, de la gogoși pufoase și mari cât pumnul la scovergi pudrate cu zahăr din belșug, avea bunica mână pentru toate cele!

Și acolo, în bucătăria ei cochetă, înfrumusețată de mici ornamente din porțelan aranjate minuțios în geamul bufetului vopsit într-un verde pădure, bunica păstra două lucruri dragi sufletului ei: ceaunul în care făcea de-acum celebra tocăniță de ardei copți cu sos de roșii, și un tel mai bătrân decât ea—mai bătrân decât casa însăși, credeam eu pe atunci! Aceste accesorii îi sunt esențiale și acum, deși telul a fost înlocuit cu o variantă mai tânără și cu mult mai strălucitoare, iar vechiul ceaun a fost furat într-o seară, după o pomană. Dar asta este deja altă poveste!

Acum, privind în urmă, parcă nici n-o pot vedea pe bunica altfel decât trebăluind prin bucătărie; toate mirosurile și gusturile ce și-au pus amprenta pe întreaga-mi copilărie au rămas bine ascunse în buzunarele șorțului pătat de sute de sosuri și creme de prăjituri, mărturie unei vieți întregi de momente delicioase.

Cu timpul, arta de a prepara creme și de a bate albușul la perfecție a trecut în mâinile mamei, odată cu nemaipomenita rețetă de ardei copți cu sos. La rândul ei, mama are propriile preferințe în ceea ce privește ustensilele de bucătărie, dar ceaunul și telul au fost nelipsite în bucătăria noastră, părtașe la prepararea altor sute de bucate alese. Și mereu ies la fel! La fel de gustoase, la fel de aromate, la fel de bogate în tot ceea ce înseamnă textură și savoare.

DE LA VECHI LA NOU

Iar eu? Eu iubesc să coc prăjituri, chifle, cozonaci și pâine, grație unor turtițe simple înfulecate cu nesaț în seri calde și molcome, când vara-mi zburda prin păr. Totuși, nu mă încumet nici la ora actuală să prepar ardei copți cu sos. Poate că încă mai am nevoie să ridic stindardul copilăriei pentru a o ruga pe mama să-mi gătească mâncarea cu care am crescut, motivând că „mie nu îmi iese cum trebuie”. Dar am ceaun, și nu-l dau pe nimic în lume, iar telul s-a instalat cu întreaga-i familie la mine-n dulap, și mă ajută mereu să creez magie în bucătărie.

Am prins și eu drag, după cum era de așteptat, de anumite accesorii fără de care nimic nu ar mai ieși la fel din mâinile mele. Sunt dependentă de un set de oale pentru gătit pe care mi l-am achiziționat cu entuziasm la început de drum, iar tigaia adâncă non-stick pe care am primit-o de la mama drept cadou de casă nouă rezistă eroic după ani și ani de folosire continuă. Am tacâmurile mele preferate, iar de cuțite nu mai vorbesc!

Cu toate astea, mereu adaug câte un obiect „în straie noi” la cele deja existente în bucătăria mea. Niciodată nu aș zice nu la un set de farfurii cu un design ieșit din comun, sau la o cană. Am zeci de căni pe care le colecționez, și fiecare își joacă rolul, pe rând, în ritualul cafelei de dimineață sau al ceaiului de la ora 5. Din când în când îmi achiziționez câte o paletă de dimensiune diferită față de ceea ce am deja, sau un tel mai subțire pentru noua cremă pe care vreau s-o încerc, și constant îmi reînnoiesc stocul de forme pentru brioșe.

Dar comorile transmise din generație în generație de cele trei femei datorită cărora iubesc bucătăria ca spațiu, ca atelier de creație și ca izvor nesecat de dăruire, vor fi date mai departe altor generații, și altora, la infinit. Vor purta prin încă pe-atâtea bucătării stilul de a găti al mamei mele și rețetele bunicii și străbunicii cu mâini de aur, într-un lanț al tradiției și al gusturilor deprinse în sânul unei familii iubitoare. Și poate, undeva, la capăt de drum, zeci de ani de-acum, când vechiul nu-și va mai avea locul decât în amintire, va supraviețui măcar rețeta străveche de ardei copți cu sos de roșii, rețeta copilăriei mele cu iz de vară.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020, sponsor Dajar România.